Vlad Mixich: Nu vi s-a întâmplat niciodată să vedeți un cuplu așa mai argintiu, la 65-70 de ani, și să exclamați: mamă, ce mult seamănă ăștia doi, zici că sunt frați, nu soț și soție? Mie mi s-a întâmplat, dar să vedeți curiozitate: nu e doar o impresie. Femeia și bărbatul care au rămas mai multe decenii căsătoriți chiar ajung, în realitate, să semene unul cu altul.

Și asta nu din cauză că el a renunțat să se mai opună și, după decenii, a acceptat să se îmbrace cum îi place ei. Nu. Ci din cauza unui proces neuro-psihologic supra-numit oglindire a mimicii. Neurologul David Eagleman îl explică foarte simplu prin intermediul unui experiment. A plasat doi electrozi pe fruntea și obrazul unor oameni cărora apoi le-a arătat fotografii în care personajele zâmbesc, sau se încruntă, sau plâng. Cu ajutorul electrozilor a putut determina atunci când mușchii faciali ai oamenilor se mișcau, chiar dacă mișcarea era imperceptibilă ochiului.

Și ce a observat? Că fiecare dintre noi copiază automat și inconștient mimica celui la care ne uităm. Dacă vedem un om care râde, imperceptibil mușchii noștri se plasează în poziția unui zâmbet. Sau dacă plânge, colțurile gurii ni se vor lăsa în jos.

Ca întotdeauna când vorbim de știință, există și o explicație. Experimentul a continuat cu al doilea grup căruia i-au fost arătate aceleași imagini și pe fața cărora au fost plasați aceeași electrozi. Cu o diferență notabilă: membrii celui de-al doilea grup făcuseră injecții cu Botox. Da, ați auzit bine. Botoxul, folosit pentru a șterge ridurile și a da feței un aspect mai tânăr, nu este altceva decât o neurotoxină care îngheață mușchii feței, practic îi paralizează. Desigur că la grupul cu Botox, procesul de oglindire a mimicii în timp ce erau privite fotografiile a fost mai limitat decât la primul grup. Dar surpriza cea mare vine abia acum.

Ambelor grupuri le-a fost cerut să interpreteze ce emoții simt subiecții portretizați într-un alt set de fotografii, în care nu se mai vedeau fețele în întregime. Cei din grupul botoxat au greșit mult mai frecvent în interpretarea emoțiilor decât grupul neinjectat cu botox. Practic, celor cu mușchii mimicii înghețați le e mult mai greu să-și dea seama ce simt ceilalți.

Explicația avansată de cercetători este că creierul folosește procesul automat de oglindire a mimicii partenerului de discuție pentru a putea interpreta ce simte interlocutorul. Atunci când încercăm să înțelegem ce simte celălalt, mai întâi mimăm inconștient expresia lui facială și astfel pricepem ce și cum simte.

Citeşte şi:  Cât de sigure sunt organismele modificate genetic?

Cu alte cuvinte, soțul și soția căsătoriți de multe decenii chiar ajung să semene unul cu altul. Pe bune. În urma repetatelor procese de oglindire a mimicii, ridurile și șanțurile expresiilor faciale ajung să fie săpate similar în pielea lor. E o oarecare doză de romantism în asta și, cel mai fain, e că e un romantism dovedit științific.

Experimentul descris a fost reprodus cu aceleași rezultate de mai multe ori și a dat naștere unei noi sub-discipline: neuroștiințele sociale. Domeniul a avansat și a produs rezultate fascinante, unul fiind publicat chiar în ianuarie 2018 în celebrul jurnal științific Nature. O echipă de cercetători de la Universitatea din California au reușit să demonstreze că creierele oamenilor care sunt buni prieteni reacționează uluitor de asemănător atunci când, de exemplu, văd filme sau ascultă discursuri. Cu cât doi oameni sunt mai buni prieteni, cu atât imaginea creierului lor văzută la RMN seamănă mai mult una cu alta.

Cum se vede un creier la RMN? Imaginați-vă o hartă luminoasă pe care unele țări sunt luminate puternic, altele mai puțin și altele sunt întunecate. Ei, dacă cei doi nu sunt prieteni, atunci la vizionarea aceluiași film pe harta creierului lor se aprind zone diferite. Dacă sunt prieteni, atunci țările sunt luminate foarte asemănător. Asemănările sunt atât de mari și constante, încât cercetătorii au reușit să construiască un algoritm inteligent care prezice foarte fidel cât de buni prieteni sunt doi indivizi doar pe baza hărții creierului lor.

Rezultatul acestui studiu e fascinant pentru că deschide o fereastă spre un nou univers de cercetare. Începem să aflăm că, pentru o bună colaborare între oameni contează nu atât înrudirea genetică sau proximitatea geografică, ci că e foarte importantă apropierea socială. Nu știm încă răspunsul la următoarea întrebare: ne împrietenim cu oamenii care răspund ca noi la mediul înconjurător sau ajungem să reacționăm la fel cu cei care ne sunt deja prieteni? Când știința va avea un răspuns pentru asta, îl veți afla aici: la mixul de sănătate.

Recomandare de lectură pentru cei care vor să aprofundeze subiectul: cartea neurologului David Eagleman, „The Brain: The story of you”.