Vlad Mixich: Mi s-a părut foarte ciudat. Foooarte ciudat! Era destul de greu, puțin peste un kilogram, dar mai mic decât mă așteptam. Avea o consistență de jeleu, ca un … Și părea așa, oarecum modest. Astea au fost primele gânduri care mi-au trecut prin creier când am ținut prima oară în mână… un creier.

Eram student la medicină când s-a întâmplat. Și e un moment pe care nu-l voi uita niciodată pentru că sunt fascinat de acest organ. Și ceea ce este cea mai uimitoare calitate a creierului uman este atât de puțin cunoscută publicului larg: anume plasticitatea creierului.

Plasticitatea creierului nostru este ceea ce ne deosebește fundamental de celelalte animale. Majoritatea puilor altor animale se nasc aproape gata pentru a supraviețui: mânjii învață să se ridice în picioare și chiar să alerge în câteva ore de la naștere; delfinii știu să înoate din primul moment. Noi, oamenii, avem nevoie de ani buni de zile pentru a deveni cât de cât independenți. Aparent e un dezavantaj, dar în realitate totul se întâmplă cu un motiv. Creierul uman, spre deosebire de cel al altor animale, se modelează, se formează în funcție de mediul înconjurător. De aici și marea noastră adaptabilitate. Ia un elefant și du-l la Polul Nord. Puțin probabil să supraviețuiască. Pune un om undeva, chiar și pe lună – se va adapta.

Secretul creierului nostru nu stă în numărul de neuroni, ci în numărul și felul conexiunilor dintre acești neuroni – așa numitele sinapse. Creierul unui nou-născut nu are foarte multe sinapse, dar în primii doi ani de viață se formează 2 milioane de noi sinapse pe secundă. Pe secundă!

Un copil de 2 ani are de două ori mai multe conexiuni între neuroni decât un adult. Numărul e de negândit: o sută de trilioane. De ce atât de multe? Și asta are un motiv: acești primi doi ani de viață sunt cei în care învățăm cel mai mult și cel mai repede. Toate informațiile care mai târziu ni se vor părea înnăscute, sunt de fapt achiziționate în această perioadă. Dar creierul meu de adult, creierul tău care reușește să înțeleagă ceea ce auzi acum, nu este rezultatul unui proces de învățare ci, paradoxal, al unuia de dezvățare.

Pe măsură ce ne maturizăm, jumătate din suta de trilioane de sinapse pe care le avem la 2 ani slăbesc sau dispar. Dispar cele care se dovedesc a fi inutile sau care sunt folosite rar. Imaginați-vă cărările dintr-o pădure: cu cât o potecă e mai folosită cu atât se întărește, devine mai bătătorită, în timp ce cele rar folosite sunt acoperite de iarbă până ce dispar. Așa e și cu sinapsele iar mediul înconjurător este cel care decide ce conexiuni se întâresc și care slăbesc. Cum foarte frumos spune neurologul David Eagleman: „Devii cine ești nu datorită a ceea ce crește în creierul tău, ci din cauza a ceea ce este îndepărtat”.

Citeşte şi:  Impactul laudei asupra copiilor

Plasticitatea creierului este foarte importantă și în adolescență. De fapt, acest proces formator al sinapselor continuă până pe la 25 de ani. Adolescenții sunt prea timizi sau prea nebuni nu pentru că așa aleg ei să fie, ci pentru că creierul lor continuă să se modifice: nucleul accumbens, o arie din creier care reprezintă un centru al plăcerii, devine la fel de activ la adolescenți ca la adulți, în timp ce activitatea în cortexul orbitofrontal, acolo unde sunt evaluate consecințele acțiunilor noastre, este la fel de imatură ca în creierul unui copil. Nu vă mirați așadar că adolescenții reacționează aparent irațional la stimuli ai plăcerii – nu e vina lor, ci așa e natural.

Chiar și mai târziu, când suntem adulți deja formați, creierul se modelează în funcție de mediul la care e expus: taximetriștii au mai dezvoltat hipocampul, acolo unde este sediul memoriei spațiale, în timp ce violoniștii au mult mai activă zona corticală răspunzătoare de degetele de la mâna stângă, cea cu care cântă. Practic tot ce ne înconjoară, prietenii, familia, fiecare carte pe care o citim, fiecare talk-show TV, fiecare film, totul își lasă amprenta în creierul nostru și ne modelează în ceea ce suntem, în loc de ceea ce ne-am dori să fim. E dovedit științific.

Recomandare de lectură pentru cei care vor să aprofundeze subiectul: cartea neurologului David Eagleman, „The Brain: The story of you”. Nu există încă o traducere în română, dar autorul are alte titluri publicate în limba română.